Văd multă lume enervată de faptul că Ministerul Culturii a numit-o pe Irina Rimes ambasador al Zilei Naționale ”Constantin Brâncuși”.
Majoritatea prietenilor mei artiști percep înscăunarea Irinei ca pe un sacrilegiu la adresa culturii.
Alte segmente din populație o apără și afirmă că e mai potrivită decât vreun director de muzeu octogenar, care să țină un discurs de cherestea. Mai ales dacă scopul principal al festivităților este să-l facă pe Brâncuși mai simpatic în fața tinerilor.
În ultima vreme, Dana Budeanu a luat avânt în viața publică. Dintr-o creatoare de modă cvasinecunoscută (pentru cei care nu urmăream ”Bravo, ai stil” și alte producții asemenea), Dănuța a devenit marea preoteasă a modei românești. Nu mai ai unde să te ascunzi de ea și de părerile ei controversate despre amețite și mafioți.
Văd mulți oameni ultragiați de această stare de fapt.
Și nu mi-e clar de ce.
1.Melanjul cultural
Oricât s-ar bate badea Ion cu pumnul în piept că nu dă Ardealul, la finalul zilei, tot cu vecinul Istvan joacă șah în fața blocului. Românii de etnie maghiară din Bihor sunt prietenii noștri, vecinii noștri, ocazional – partenerii noștri. Una dintre cele mai bune prietene ale mele e de etnie maghiară. Și, ce să vezi, chiar nu pare c-ar vrea să-mi fure teritoriul strămoșesc de sub picioare.
Ca bonus, suntem rezonabil de deschiși față de toți străinii care ne calcă pragul. Ne interesează doar să fie OAMENI și să beneficiem de respect reciproc. În rest, Dumnezeu cu mila. Primim la studiu/muncă cetățeni din Africa, Israel, Palestina, Sri Lanka, Emiratele Arabe…chiar și localnici din Ditrău. citește în continuare
Ieri a fost ziua lui Ceaușescu. Încă de la primele ore ale zilei, la mormântul lui s-au strâns mai mulți cetățeni care-l regretă, cu flori și candele. Majoritatea, trecuți bine de 70 de ani.
Prima mea reacție a fost de greață. Cum să fii atât de amibă încât să-ți fie dor de comunism ? De teroare ? De frig și foame ? Atâția oameni ți-au plătit libertatea cu sângele copiilor lor, iar tu, fosilă comunistă, nu știi ce să faci cu ea.
Nu știu cine s-a gândit să-i acorde lui Eminescu titulatura de ”poet național”, dar prost cap a avut, vorba lui Ion Creangă. Prin asta n-a făcut să deschidă poarta spre vulgarizarea națională a omului (care a fost un geniu, fără discuții).
Recapitulare
1.Donald Trump ordonă execuția generalului Qassem Soleimani, cel mai iubit militar al Iranului.
2.Iranul promite că se răzbună.
3.Trump îi avertizează să nu miște în front, sau le bombardează 52 de obiective strategice.
4.Iranul i-o ia înainte și bombardează două baze militare americane de pe teritoriul țării vecine, Irak. Apoi mai lansează două rachete în grădina ambasadei SUA. Așa, de flavor.
5.De pe margine, mapamondul e îngrozit de perspectiva unui război.
Printre oamenii deștepți din arealul meu de răspândire apare recurent următoarea ipoteză, privind cauza catastrofei din Australia : se pare că aborigenii aveau bunul obicei de a distruge anual vegetația uscată de pe continent, prin focuri controlate.
Știind că aveau de a face cu un pământ destul de arid și predispus incendiilor, se dispensau preventiv de ”combustibilul” unor viitoare incendii devastatoare.
În ultima vreme, nu mai ai unde să te ascunzi de Selly.
E prezent pe youtube, la ştiri, în cinematografe (mai nou) şi în gusturile vestimentare ale copiilor din familiile noastre.
Personal, am un istoric destul de tumultos cu tot ce înseamnă religie. M-am născut într-o familie ortodoxă și am fost botezată ca atare. Ulterior, părinții mei s-au convertit pe rând la cultul penticostal.
Să spunem că nu dispreţuiesc în totalitate faptul că m-am născut într-o ţară cu climă temperat-continentală. Veri calde, ierni reci. Dar dacă aş fi avut de ales, preferam oricând o coastă a Mării Mediterane. Cu veri calde şi ierni aidoma.
Personal, călătoresc destul de mult cu trenul. Rareori ies de pe traiectoria Oradea-Șuncuiuș, dar, ca principiu de viață, mersul cu trenul mă inspiră. La modul cel mai propriu.
Creierul meu tinde să gândească cel mai bine atunci când sunt în mișcare. Pe propriile picioare sau într-un mijloc de transport, efectul e același. Majoritatea ideilor bune pe care le-am avut în această viață mi-au venit pe stradă, pe bicicletă, în tren sau în mașină.
…probabil ar fi constructiv să te gândești în ce domeniu al vieții te simți inferior într-o asemenea măsură, încât ai nevoie să pui la colț niște străini, ca să-ți reechilibrezi stima de sine. Să te simți superior în mod artificial, dând cu barosul în capul unora care au minusuri într-un domeniu în care tu te mai pricepi.
Facts :
1.Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis s-au calificat în turul 2 al alegerilor prezidențiale.
2.Doamna Dăncilă îl somează de ceva timp pe domnul Iohannis să accepte o dezbatere televizată cu dânsa.
3.Domnul Iohannis iese public și afirmă că în restul campaniei, se va concentra doar pe întâlnirile cu electoratul, er : No way, doamna Dăncilă !
Iar situația începe să calce pe nervi un număr din ce în ce mai mare de alegători. Ai ambelor tabere.
Nu știu alții cum sunt, dar eu n-am știut din prima la ce facultate să mă înscriu.
În vara anului 2016, cu diploma de bac în mână, oscilam între drept și psihologie. În ordinea asta.
Joi seară am postat pe facebook o poză cu mine, niște prietene și (încă) prim-ministrul în funcție, Viorica Dăncilă. Long story short, cred că nu strângeam atâtea reacții negative nici dacă postam o poză cu Osama Bin Laden.
În cele din urmă, un cetățean deschis și cu capul pe umeri și-a manifestat dorința de a auzi și partea mea de poveste, înainte de a-și forma o opinie. Just. Îi mulțumesc pentru invitația la dialog și-l rog să mă scuze că răspund (cu întârziere) aici, dar, în nimicnicia mea, vreau ca acest text să ajungă la cât mai multă lume. Așadar, care e treaba cu Viorica Dăncilă ? Cum o văd eu și de ce ?
România anului de graţie 2019.
În două săptămâni avem alegeri prezidenţiale şi personal, încep să fac alergie la discursurile cetăţeneşti de tipul :
Îl votez pe ăla, că va da de pământ cu pensiile speciale.
Îl votez pe celălalt, că va lichida criminalitatea organizată.
Mai auzisem de “Insula Iubirii” şi mi s-a părut o producţie de toată jena încă din prima clipă. Dar numai săptămâna asta s-au aliniat planetele de aşa natură, încât să mă şi uit la 20 de minute din capodoperă. Mai mult n-am rezistat.
Iulie, 2018
Tocmai avusese loc finala Campionatului Mondial de Fotbal, disputată între Franța și Croația. În România, vedetele evenimentului erau (foarte capabilul) Mbappe și Kolinda Grabar-Kitarovic, președinta Croației. Pe Facebook devenise virală postarea de mai jos :
Internauții se dădeau de ceasul morții că uite, dom’le, ce femeie grozavă au în frunte croații, iar noi o avem pe #Veorica. Impostura mi-a sărit în ochi din prima. Unde și pe ce planetă are președintele unui stat UE drept de legiferare ? Știu că noi, ca popor, încă suntem marcați de epoca Băsescu, care a tăiat salarii și a impozitat pensii. Dar Băsescu, oameni buni, a făcut-o prin intermediul primului ministru de la acea vreme, și anume, Emil Boc. Ca președinte, știa că niciodată nu i-ar fi permis Constituția să scrie pe o foaie ”Se taie.”, iar de a doua zi, ciorna lui să intre în vigoare, cu statut de lege sau ordonanță de urgență. La fel și în cazul Kolindei. Toate acele realizări de sorginte dictatorială care i-au fost atribuite nu au fost altceva decât un fals deșănțat. Cum să mărească președintele salariile în sectorul privat și să taie pensiile legislatorilor ?
*Disclaimer – Înainte de a citi, trebuie să știi că eu nu scriu advertoriale. Dacă, fără să mă cunoști prea bine, mă crezi capabilă să-mi vând conștiința pentru 30 de arginți și o funcție de consilier, ești rugat/ă să părăsești pagina în această secundă. Mulțumesc !
Aprilie, 2015. Eram în clasa a XI-a.
Liceul meu tocmai primise o invitație de participare la un concurs pe tema Uniunii Europene, intitulat ”Eu&UE”. Organizatorul era un europarlamentar în funcție, dar recunosc că inițial nu mi-a prea păsat de asta.
De câțiva ani, pornesc televizorul doar pentru știri și talk show-uri politice. Mă disperă emisiunile de joasă speță, scandalurile cu maneliști și necrofilia poporului român, care rupe audiența la toate știrile cu morți. Nici producțiile românești de tip film/serial nu mi se par mai breze. Cândva, în fragedă adolescență, m-am uitat la ”Inimă de țigan” și cam atât. De atunci, aceiași actori sunt rotiți prin roluri care mai de care mai lipsite de credibilitate, iar toleranța mea la tâmpenii descrește direct proporțional cu înaintarea în vârstă, motiv pentru care n-am mai urmărit nimic de genul ăsta din timpuri imemoriale.
Până săptămâna asta.
