Human hands open palm up worship. Eucharist Therapy Bless God He

Personal, am un istoric destul de tumultos cu tot ce înseamnă religie. M-am născut într-o familie ortodoxă și am fost botezată ca atare. Ulterior, părinții mei s-au convertit pe rând la cultul penticostal.

În copilărie, vedeam religia ca pe un fel de apă de ploaie. Nici nu strică, nici nu repară. În adolescență, am fost expusă la abordări spirituale destul de dubitabile (nu din partea familiei). Mi-a fost făcut clar faptul că există o listă de păcate (printre care dansul) care îl supără pe Dumnezeu, iar supărat fiind, îmi va înrăutăți limfedemul (Cine nu știe despre ce e vorba – search pe google. Dar încercați cu wikipedia, nu la imagini. Eu am o formă destul de moderată.)

N-o să fac un pomelnic al tuturor interpretărilor scripturale înguste pe care le-am auzit în perioada aia. Dar cert e că au fost fatale vieții mele spirituale pentru o lungă perioadă. Pentru că așa funcționez eu – înghit cât înghit, dar în cele din urmă, explodez. Explozia de atunci s-a materializat în decizia de a dansa dacă îmi vine/când îmi vine, de a mă îmbrăca exact cum mă simt bine și de a asculta ce muzică vreau, indiferent de consecințe. Aveam vreo 15 ani.

Anii au trecut, iar limfedemul nu s-a agravat. Ba din contră. Am încercat noi intervenții și proceduri, care mi-au crescut exponențial calitatea vieții și au redus edemul.

Să fiu sinceră, niciodată nu l-am învinuit pe Dumnezeu pentru limfedem. Dar asta pentru că am trăit dintotdeauna cu impresia că, înainte de a mă naște, am contribuit la alegerea circumstanțelor mele de viață, iar din motive care-mi scăpau, optasem pentru un corp cu o circulație limfatică deficitară. Pe asta n-am învățat-o la biserică. 😊
În schimb, nu pricepeam ce-L reține pe Dumnezeu să mă vindece. Faptul că nu eram botezată la un cult protestant ?
Puteam s-o fac oricând, dar a doua zi aș fi fost tot eu. Cea care nu rezonează în totalitate cu desfășurătorul bisericii. Și atunci m-am întrebat în ce măsură ipocrizia n-ar fi un păcat mai mare decât asumarea unui statut ingrat. Cât despre vindecare, intuiam că nu aia e condiția. Iar în prezent, intuiesc că nu există condiții deloc; doar modalități de facilitare. Detaliez mai încolo. 

cropped-13023-fleur-de-lis.png

La 22 de ani, nu mai am obiceiul de a avea certitudini. Doar convingeri, pe care timpul pe va valida sau nu.
Iar situația mea spirituală este următoarea :

Cred într-un Creator, care există simultan în toată creația. Cred că acest Creator se experimentează pe Sine prin intermediul nostru, într-o lume a polarităților. Cred că scopul vieții pe pământ este să ne amintim că provenim cu toții din același Izvor și că suntem cu toții parte din Dumnezeu.

Nu cred în noțiunea de păcat, ca act uman negativ care îl supără pe Creator. Pentru mine, păcatul e o acțiune contraproductivă propriei tale persoane, pe care, în cele din urmă, o vei avea de decontat tot pe pământ. Pentru că tot ce faci se întoarce, sub o formă sau alta. Pe principiul : Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. (Apostolul Pavel, în I Corinteni, 6:12)

Nu cred nici în Ziua Judecății. În schimb, pot să cred în existența unui moment celest, în care sufletul extras din materie și reîntors la starea lui originară devine conștient de toate lecțiile învățate/ratate în viața care tocmai s-a încheiat. Și că e liber să mai încerce.
Așa cum se aude.
Cred în – sau mai bine spus, nu exclud – varianta existențelor multiple. Metempsihoza. Dar ăsta e un subiect pentru alt articol.

cropped-13023-fleur-de-lis.png

În altă ordine de idei, am ajuns la concluzia că ”diavolul” e eticheta pentru toate slăbiciunile noastre umane. (Și nu mi-o serviți pe aia cu : Cea mai parșivă tactică a diavolului e să te facă să crezi că nu există.) Cred în existența unor forțe ale întunericului, dar consider că ele nu sunt altceva decât frecvențele grele și joase specifice vieții terestre și naturii umane viciate. Da, cred că atunci când minți/furi/înșeli ești coordonat de o forță întunecată, dar ea vine din interiorul nostru. Ne-am născut cu ea, e parte din noi, ar fi salutar și dezirabil să învățăm s-o depășim, dar nu consider că e trimisă spontan și situațional de un înger căzut, cu coarne.


Nu cred în iad. Refuz să cred că o inteligență la nivel de Dumnezeu ar fi creat un loc al chinului etern, destinat tuturor celor care nu urmează niște reguli interpretabile. Omniscient fiind, știa că oamenii vor păcătui pe bandă rulantă și vor ajunge – în majoritatea lor covârșitoare – la cazan. Atunci se naște întrebarea : de ce ne-a mai creat, știind asta ? Ipoteza planului de mântuire, așa cum e el prezentat de Biserică, nu prea stă în picioare.
Întrebare elementară :

Dacă acceptarea lui Isus ca mântuitor e singura cale spre rai, ce s-a întâmplat cu toți oamenii care au trăit pe pământ înainte ca El să se nască ? Două variante :

1.În afară de Enoh și Ilie (ridicați direct la cer) s-au dus toți în iad. Ceea ce ar fi absolut scandalos. Suntem dispuși să credem că Dumnezeu nu acordă egalitate de șanse nici măcar la mântuire ?

2.Au fost departajați strict pe baza faptelor lor.
Eh, dar asta ne ridică o altă întrebare. Dacă înainte de Isus era posibil să ajungi în rai prin fapte, iar după El, faptele n-au mai fost suficiente și a apărut drept condiție determinantă acceptarea lui Isus ca mântuitor…cu blasfemia de rigoare, nu era mai rentabil sistemul precedent ?

Și mai este o treabă. În Biblie e specificat că nu ți se va cere socoteală pentru lucrurile pe care nu le-ai știut. Adică dacă te-ai născut într-un trib amazonian și n-ai auzit de Isus, la finalul vieții se presupune că ți se semnează o scutire și te duci direct în rai.
Cu blasfemia de rigoare numărul doi – în logica asta, nu e mai rentabil să nu fi auzit de Isus niciodată ? Decât să auzi, să nu aderi la cultele validate de El, iar la sfârșit să te duci la cazan ?

cropped-13023-fleur-de-lis.png

A nu se înțelege că-l bagatelizez în vreun fel pe Isus. Cred doar că Venirea lui a fost înțeleasă greșit. Din punctul meu de vedere, Isus nu s-a întrupat ca să ne salveze de ceea ce a făcut Tatăl Lui în urmă cu mii de ani, ci pentru a transmite un mesaj superior. Despre dragoste, autenticitate, conexiune profundă cu noi înșine și cei din jur. Despre cum noi cu toții una suntem și că toți suntem una cu Tatăl. Iar atunci când a spus Eu sunt Calea, Adevărul și Viața., tind să cred că nu era vorba de ”urmați-mă pe mine, persoană fizică” ci ”dacă aspirați la găsirea adevărului despre viață, urmați calea pe care v-o arăt eu prin puterea exemplului”.

Iar botezul e un legământ, într-adevăr. Pe care, în continuare, l-aș face și mâine, dacă n-ar veni la pachet cu o grămadă de dogme și interpretări cu care nu rezonez, din partea bisericilor emitente.

Consider că e un legământ între tine și Creator, o asumare a faptului că îți recunoști natura divină și ești gata să trăiești, pe cât posibil, în concordanță cu ea. Să-ți urmezi întotdeauna gândul cel mai înalt și să știi că vine de la Dumnezeu. Să-ți trăiești viața in conformitate cu cine ești în interior. Să-ți bazezi convingerile pe propriile experiențe, nu pe cuvintele și experiența altora. Să nu judeci, conștient fiind că fiecare are propria cale și propriile lupte interne. Iar ultima e de la mine – să nu-ți impui propriile convingeri asupra altora și să nu oferi consultanță religioasă nesolicitată.

Pentru mine, așa arată schița unei vieți consonante cu învățăturile lui Isus. Din acest motiv, mi-e greu să accept paradigma botezului din zilele noastre : Ai fost păcătos, dar acum te botezi și îl primești pe Isus, care te va salva de la iad. Primește această legitimație a cultului nostru și, pe viitor, evită să te contaminezi prea mult de la cei care au rămas în ”lume”. Eventual adu-i și pe ei, să-i salvăm.

Firește, în clipa de față consider că am atins o oarecare maturitate spirituală, suficientă cât să nu (mai) judec manifestările/interpretările religioase de niciun fel. Mai mult decât atât, din majoritatea încerc să scot părțile cu care pot fi de acord și să mă bucur de experiență. 

Dar spun asta având convingerea că toate religiile sunt piese ale aceluiași puzzle. Că nu sunt altceva decât cărări care duc spre vârful aceluiași munte. Iar în vârf e iluminarea spirituală.

Cred că toți oamenii care se roagă pe această planetă, indiferent de cultură sau religie, accesează aceeași forță. Același Creator. Personal, percep rugăciunea unei persoane ca pe o rază care se ridică la cer. Văd rugăciunea unui grup ca pe un mănunchi de raze, care poate canaliza exponențial mai rapid un scurtcircuit al legilor fizicii, prin care realitatea se modifică inexplicabil. Și pe care obișnuim să-l numim miracol.

cropped-13023-fleur-de-lis.png

Am pierdut numărul blasfemiilor, dar mai urmează una : nu cred că Dumnezeu gestionează personal viețile/evenimentele cotidiene ale oamenilor. Pentru că dacă El e responsabil de felul în care arată lumea noastră, atunci face o treabă foarte proastă.

Eu cred că Dumnezeu e doar observator. Ne-a dotat cu toate instrumentele de care avem nevoie pentru a ne depăși condiția (rugăciunea, meditația pentru a găsi răspunsurile în interior, pe Isus ca maestru spiritual) și ne lasă în pace, să ne desfășurăm. Pentru că, la final, raiul e tot ce există. Iar prin rai înțelegem o stare în afara polarităților, care nu este cumva. Doar este.

În viziunea mea, dezastrul de pe pământ e doar portretul naturii umane în acțiune. Sau…menținându-ne în paradigma creștinismului slab înțeles…estimați că El ne creditează cu inteligența de a pricepe un plan de mântuire atât complex și plin de variabile, care depășește de departe capacitățile umane, dar consideră că n-am pricepe dacă ne-ar explica de ce nu intervine atunci când copiii sunt violați ?

Atunci când, ocazional, câte o fată e abuzată, torturată, ucisă și scufundată în acid ?

Când un bețiv intră cu mașina într-un cuplu care circula regulamentar și lasă doi copii orfani ?

Când mama unui pacient oncologic de 7 ani urlă la El pe holurile spitalului, să ia boala copilului și să i-o dea ei ?

cropped-13023-fleur-de-lis.png

Eu nu cred că Dumnezeu intervine sadic și discreționar în viețile noastre. Dar cred că-L putem accesa de fiecare dată când ne propunem asta. În liniște, cu mintea golită de gânduri. Când avem nevoie să clarificăm cu noi înșine ce vrem de fapt. Ce direcție să urmăm.

Iar gândul/emoția/acțiunea cele mai înalte vor fi întotdeauna de la Dumnezeu. Gândul și acțiunea care țin cont de libertatea și integritatea celor din jur. Emoția care te face să te simți în largul tău, nu vinovat sau anxios.

cropped-13023-fleur-de-lis.png

Pentru mine, Dumnezeu e Creatorul care observă jocul pe pământ, fără să intervină. E Cel care iubește și acceptă necondiționat fiecare parte a creației sale, fără a condiționa, la final, întoarcerea la sursă – de un dosar cu șină  + copie conformă cu originalul după adeziunea la un cult.

Nu știu dacă ăsta e adevărul universal. Nu am pretenția de a-l deține.
Dar e adevărul meu în clipa de față.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s