74698836_2328036570657701_4451068500848410624_n

Nu știu alții cum sunt, dar eu n-am știut din prima la ce facultate să mă înscriu.
În vara anului 2016, cu diploma de bac în mână, oscilam între drept și psihologie. În ordinea asta.

Drept, pentru că am avut dintotdeauna o pasiune morbidă pentru cunoașterea legilor/ regulamentelor/ procedurilor și învârtitul lor pe toate părțile, într-un sens corespunzător interesului meu personal. Mă și vedeam în fața instanței de judecată, îmbrăcată la 4 ace și făcând inculpații să plângă prin pledoariile mele impecabile. Dacă bine mă gândesc, cred că partea agresivă din mine ar fi preferat Dreptul. 

Cu psihologia începusem să cochetez de câțiva ani și citeam tot ce prindeam în domeniu. Asta după ce o persoană dragă îmi spusese într-o seară un lucru care m-a rănit inimaginabil. Dimineața următoare, nu mai auzeam nimic cu urechea dreaptă. Din punct de vedere medical, nu exista nicio explicație. Era un efect fantomă, fără nicio cauză fizică.
După o lună de purgatoriu, am avut o revelație. În seara aia fatidică, persoana care mă tranșase emoțional stătea în dreapta mea. În consecință, auzul pe partea dreaptă părea s-a autosuspendat temporar, ca un mecanism de apărare. După această conștientizare, m-am trezit a doua zi dimineață auzind perfect cu ambele părți.

Și viața mea n-a mai fost niciodată la fel de atunci. Mă gândeam că dacă mintea are o asemenea putere asupra corpului, sunt obligată moral să învăț s-o controlez. Iar când aș fi învățat s-o măiestresc suficient, estimam că m-aș putea îndrepta inclusiv asupra altor oameni cu aceeași problemă; să-i descarcerez din propriul psihic.

În cele din urmă, se pare că intenția de a vindeca a fost mai înaltă decât intenția de a mă certa cu inculpații prin tribunale, așa că am ales Facultatea de Psihologie. Ce-i drept, m-a ajutat și faptul că m-am întrebat ce aș studia dacă aș fi singură, pe o insulă pustie. Fără familie, prieteni, oameni care să mă influențeze sau oameni cărora trebuie să le demonstrez că sunt și eu capabilă de ceva.

cropped-13023-fleur-de-lis.png
Așadar, în octombrie 2016 eram oficial studentă la Facultatea de Psihologie din Oradea.
O lună mai târziu, deja mă întrebam ce-a fost în capul meu. Nu e vorbă, cu unele discipline rezonam. Amintesc aici ”Istoria Psihologiei”, unde exploram rădăcinile acestei științe în istoria umanității. Cum ar spune un profesor, făceam asta ca să n-avem impresia că psihologia a apărut pe piață de nicăieri, ca un ”avorton în cosmos”.
Prin contrast, mi se părea că definițiile proceselor psihice, pe care le-am tărăgănat un semestru la ”Fundamentele Psihologiei”, sunt un fel de surori mai mari și mai sinistre ale celor tocite la ”Psihologia” din clasa a X-a.

În prima sesiune, nici n-am știut ce m-a lovit. Brusc, materia pentru BAC părea pistol cu apă pe lângă sutele de pagini pe care le aveam de îngurgitat acum.
Semestrul doi a fost și mai kinky decât primul – am început să facem statistică. Cu regretul de rigoare pentru profesorii mei, nu am văzut și nu văd rostul statisticii în cariera unui psiholog care nu și-a propus să câștige Premiul Nobel pentru cercetare. Dați-mă în judecată !
La finalul primului an, toate erau bune și frumoase, dar simțeam că lipsește ceva.

cropped-13023-fleur-de-lis.png
Situația s-a mai corectat în anul doi, când am început să practicăm consilierea. Ne consiliam între noi, alternând rolurile de client și terapeut. Ni s-a pus în vedere să venim cu probleme reale, fapt care ne-a pus în gardă la început. Cum adică ? Să-mi povestesc eu problemele în fața tuturor ? Da’ ce, am înnebunit ? Și ăla din fața mea, la fel de amator ca mine, ce-ar putea să-mi spună ?

Cert e că după câteva seminare, se făcuse coadă la mărturisit probleme. Departe de a judeca lucrurile pe care le auzeam, empatizam cu fiecare persoană care se vulnerabiliza în fața tuturor. Nu voi uita niciodată replica unui coleg, după un seminar de consiliere : ”Știi ceva ? Toți suntem devastați într-un fel sau altul.”
Tot la consiliere am învățat că rolul psihologului nu e să arunce cu sfaturi și înțelepciune în stânga și-n dreapta, ci să preia o persoană care a ajuns în situația de a nu mai putea lua decizii în propriul beneficiu și să-i redea autonomia. Adică să ghideze omul de așa natură, încât să-și regăsească singur abilitățile de descurcare.

Am mai studiat ”Psihologie clinică”, unde intram în gardă de fiecare dată când mi se părea că mă regăsesc prea tare în criteriile de diagnostic ale tulburărilor. Ocazional, trebuia să le transpunem și în jocuri de rol. Long story short – până în ziua de azi mă îngrijorează lejeritatea cu care am intrat în rolul de schizofrenică.

”Psihologia personalității” a fost o altă disciplină unde am învățat lucruri de natură să-mi folosească toată viața. Nu e vorbă, avea și profesorul niște metode neconvenționale de a ne implica la ore. La un seminar, a mutat toate scaunele din centrul sălii și ne-a pus să dansăm după un tutorial. Nu mai rețin exact tema seminarului, cred că era ceva legat de kinestezie. Altădată, ne-am măsurat gradul de introversie/extraversie după cantitatea de salivă mobilizată de mirosul unei lămâi. (Pare o glumă, dar e o chestie cât se poate de dovedită științific. Căutați pe google.)

La ”Psihologia Copilului” și ”Psihologia Educației” am învățat că un copil e de fapt un adult în miniatură și că tot ce absoarbe din mediul înconjurător în primii ani de viață va rămâne scrijelit în personalitatea lui, toată viața.
În anul III, cea mai marcantă disciplină mi s-a părut ”Psihologia relațiilor de cuplu”. Seminarele erau un fel de consiliere next level. Brusc, problemele aduse în discuție de clienți s-au mutat în sfere mai profunde decât : ”Am luat azi o amendă de parcare și sunt frustrat.” Vorbeam despre relațiile cu părinții și consorții. Despre tiparele noastre de atracție. Despre dramele din copilărie.

Personal, după ce am vorbit timp de 3 ore la un seminar, am primit ca temă să dau două SMS-uri. Pentru doi cetățeni din arealul meu de răspândire. Cu unul mi-am reparat relația fulgerător. Celălalt cred că tocmai află sorgintea acelui mesaj.
Long story short – la finalul anului III eram mai mult decât convinsă că mi-am ales bine drumul și facultatea.

cropped-13023-fleur-de-lis.png
Nu de puține ori am auzit că în Oradea nu se face școală. Că sorboneii produși de Universitate sunt buni doar de angajat la Mc. Ei bine, personal, sunt gata să mă bat cu oricine ar spune că la Facultatea de Psihologie profesorii sunt altfel decât mega profesioniști. Ah, că fiecare în parte mai are și minusuri ? Că nu sunt perfecți ? Ce surpriză. Că n-am rezonat eu chiar cu toți ? Și asta e adevărat. Dar trăgând linie, după 3 ani, îi sunt recunoscătoare fiecăruia în parte pentru plus valoarea adusă în viața mea, într-un fel sau altul.

cropped-13023-fleur-de-lis.pngCât despre colegi ?
Știți cum, o dată la nu știu câți ani, se aliniază trei stele deasupra celor trei mari piramide din Egipt ? Ei bine, dintotdeauna mi s-a părut că o aliniere similară s-a produs și deasupra anului meu.
Toate ideile trăsnite, dar conforme cu personalitatea emitentului, își găseau susținere în grupul de colegi.

Acest blog e una dintre ele. 😊 În pauze, niciodată nu era neobișnuit să auzi : ”Oameni buni, cred că am o disonanță cognitivă.” sau ”Spune sincer, pe asta ai gândit-o cu cortexul sau cu sistemul limbic ?”.
Festivitatea noastră de încheiere a fost foarte neconvențională. În cel mai bun sens posibil. Iar banchetul ? Să spunem doar că în viața mea nu m-am simțit atât de bine, autentică și în largul meu la o petrecere. Fără lupte de putere între fete și ”Cine e mai sexy oare ?”. Fără reguli la dans. Cu replici precum : ”Doamne, așa mi-a plăcut de voi în ăștia 3 ani !”, spuse la 6 dimineața.

Cu unii colegi, epopeea continuă la master. Cu alții mai bem câte o cafea, ocazional.
Dar cert e că tuturor le sunt recunoscătoare pentru experiențele petrecute împreună.

cropped-13023-fleur-de-lis.pngAh, iar clișeele alea, cum că studenții de la psihologie citesc minți și fac pe dracu’ ghem ?
Sunt doar parțial adevărate. De la un timp încolo, începi să vezi mecanismele de culise din capul omului pe care-l ai în față și nu-l mai poți judeca, nici să vrei.
”Aham. Ești dependent de X substanță. Înțeleg că-ți pansezi o traumă mai veche.”
”Ești atrasă de oameni indisponibili emoțional ? Ok, câți ani aveai atunci când tatăl tău a plecat de acasă ?”

Și așa mai departe. Ca bonus, algoritmul ăsta e valabil și pentru propria ta persoană. Somatizezi mai puțin, pentru că înveți să-ți domesticești reacțiile. De exemplu, atunci când niște cuvinte te rănesc foarte rău, primul impuls e să îți iei un moment de respiro, să analizezi efectul pe care ți l-au creat. Și – minune între minuni – nu mai surzești temporar.

În încheiere, mărturisesc că nu știu cum sună experiența altora, dar eu, dacă m-aș putea întoarce în timp, aș face aceeași alegere.
Psihologie.
La Oradea.

 

6 gânduri despre “Impresii după 3 ani de psihologie la Oradea

      1. Faptul că ideea de definiție îmi activa schemele cognitive negative rămase moştenire din liceu. Şi pentru că materia nu corespundea „prejudecăților” cu care mă înscrisesem (de exemplu, că vom trata cazuri patologice din prima lună de facultate). 🙂
        La examen am avut un şoc cultural atunci când am realizat că nu mi se cere să reproduc mecanic nimic, ci doar sa fac conexiuni între concepte. Probabil ar fi trebuit să menționez şi asta, de dragul adevărului istoric.
        În rest, n-am făcut altceva decât să mă transpun în pielea celei care eram atunci şi să detaliez exact ce-i trecea prin cap în plin moment de tranziție.
        În prezent, optica mea e cu totul alta.
        Şi da, deschid ocazional „Breviarul”, când simt că mai am unele carențe.

        Apreciază

      2. In opinia mea, breviarul conține exact aceleași definiții sinistre de manual de clasa a X-a vehiculate în cadrul taraganarilor de la curs- nimic mai bun….asadar, nu prea le vad potențialul de a umple eventualele carente.

        Apreciază

  1. Reformulez – în semestrul 1 din anul 1, nu m-a încântat prea tare procesul de familiarizare cu terminologia specifică psihologiei. A se privi acest lucru prin ochii fetei dezorientate, în vârstă de 19 ani, care încă avea îndoieli dacă și-a ales bine facultatea sau nu și care voia să studieze doar ”ce vrea ea”. Am specificat că e vorba doar de impresia pe care o aveam la acea vreme. În prezent, sunt capabilă să văd rostul tuturor disciplinelor pe care le-am studiat, în formarea unui psiholog. Chiar și al statisticii, cu toate că încă n-o agreez. Scopul articolului a fost să realizez o scurtă trecere în revistă a stărilor pe care le-am traversat pe parcursul celor trei ani de facultate, ca într-o călătorie inițiatică. Nu să atac discipline sau profesori. Departe de mine gândul.
    Cât despre termenul ”tărăgănate” (pe care acum realizez că l-am omis în primul dvs. comentariu), el nu făcea referire în niciun fel la stilul de predare al titularului de catedră. E doar un fel de : ”Programa a alocat prea mult timp unor lecții care mie mi se păreau comprimabile.” În ceea ce privește stilul dumneavoastră de predare, estimez că opinia mea a fost destul de vizibilă în cadrul discursului de încheiere.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s