Man-Crying

Discutam ieri cu un cetățean despre bebelușii abandonați la Maternitatea din Oradea. Care zac părăsiți pe un pat fad, până-i mai ridică vreo asistentă să-i hrănească. Care nu știu ce gust are laptele de mamă. Care tocmai se pregătesc să-și petreacă primii 18 ani din viață într-un orfelinat. Asta dacă nu-i dorește cineva cu suficientă disperare încât să treacă prin ghilotina legislației pe adopții. Chiar și așa, vor trăi întotdeauna cu trauma și stigmatul abandonului.

Cu fiecare replică, simțeam că distinsului i se accentuează nodul din gât. Și-mi spune :

”Oprește-te, te rog. Nu mai vreau să aud, că n-o să mai fiu bun de nimic azi. Sau, mai grav, o să plâng de față cu tine.”

…pentru că, aparent, plânsul unui bărbat e mai grav decât orice pe lume.

E comportamentul care-l descalifică. Îl demasculiniează. Și-l teleportează în coada lanțului trofic.

Nu așa învățăm băieții că stă treaba ? De la cele mai fragede vârste ? Atunci când se lovesc, nu le spunem că bărbații nu plâng ?

O gândire cât se poate de preistorică.

De unde și până unde e plânsul semn de slăbiciune ?

După standardele mele, e semn de durere.

Bărbații n-au voie să simtă durere ?

Ah, sau au voie s-o simtă, dar nu și s-o exprime ? Că le scade rangul ?

Întâlnim o practică asemănătoare și la femeile nobile din Evul Mediu. Cărora li se spunea că n-au voie să-și alăpteze copiii, pentru că doar țărăncile și sclavele alăptează. Iar domniile lor își reprimau cele mai primare instincte materne, se chinuiau fizic și psihic și lăsau copiii să fie hrăniți de sclavele negrese. Pentru că așa dicta societatea.

Societatea dictează, adeseori, prostii sinistre.

De obicei, atunci când un grup de oameni cu pedigree, dar malformați la capitolul logicii elementare, decretează că o treabă e în trend. Sau, dimpotrivă, că dacă o faci, ești țărancă. Sau un exemplar masculin slab.

Previzionez aici niște obiecții din partea doamnelor.

”De acord cu tine, dar tot nu mi-aș dori să-mi văd iubitul/soțul/tatăl plângând la fel de des ca mine.”

1.La fel de des ca tine n-ar putea plânge nici dacă de mâine s-ar da liber la plâns bărbaților de pe toată planeta. Pentru că nu e dotat fizic pentru asta. Domnii se nasc cu ceva mai puțini hormoni care cauzează plânsul emoțional.

2.Adevărata problemă aici nu e : nu vreau să-l văd plângând, că scade-n ochii mei.

ci

Atunci când îl văd plângând, știu că s-a sfârșit. Că nu se mai poate face nimic. Că problema e irezolvabilă.”

A se sublinia asta. Ne iau toate pandaliile când vă vedem plângând pentru că v-ați construit o imagine de vikingi intangibili, care nu se emoționează și nu capitulează. Iar atunci când vă vedem cu lacrimi în ochi, în mintea noastră colectivă feminină sunteți ca acei chirurgi care plâng peste masa de operații, pentru că pacientul tocmai le-a murit în mâini.

Departe de a vă ridiculiza lacrimile, ne temem de ele. Și de cauza lor.

În unele cazuri, bărbații nu-și permit să plângă nici măcar atunci când ar fi perfect justificat. Ceea ce aduce consecințe greu de imaginat.

În arealul meu de răspândire există un domn pe care l-am văzut plângând doar de două ori în viață. Atunci când fiica lui nu și-a găsit pantofi pentru bal în tot depozitul unei firme de pantofi. Pentru că s-a născut cu o deficiență a sistemului limfatic, care nu-i permitea să se încalțe cu orice.

Și a doua oară, a plâns atunci când i-a murit tatăl.

Atunci când fiul lui nu s-a mai trezit timp de 6 ore după o operație banală, nu și-a permis să plângă. Dimpotrivă, a fost stânca tuturor. Era mort pe dinăuntru, dar n-a vărsat o lacrimă.

Iar la o lună după incident s-a trezit cu pete de vitiligo pe piele. Boală dermatologică intratabilă. Dezvoltată pe fond psihic.

Creatorul a pus glandele lacrimale în oameni ca să le servească de catharsis. De descărcare, atunci când se simt depășiți. Iar îndoctrinarea asta socială, cum că jumătate din populația globului trebuie să le mențină sigilate, mi se pare cât se poate de nocivă.

Atunci când fiica ta se lovește și plânge, nu mai considera că poate să verse răuri de lacrimi pentru că e fată. În timp ce fiului tău îi spui să nu mai plângă, că e bărbat.

Mai bine spune-le amândurora : Nu mai plânge. Rana ta nu e letală. Te-ai zgâriat de colțul mesei.

Și lăsați băieții să plângă atunci când situația e de așa natură. Băieții de orice vârstă.

E modul prin care corpul reacționează la o traumă.

E atât de uman și natural.

Sigur, asta nu înseamnă că ne-am dori ca toți bărbații să plângă la telenovele.

Dar poate ne-am dori să nu se mai cenzureze atunci când, în pragul Crăciunului, aud de niște copii care nu vor ști niciodată ce e ăla brad împodobit în familie. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s