Pe masă zac ziare,

de-o lună neatinse.

Alături, praf pe lampa

atâtor patimi stinse.

 

Privesc în gol afară.

Șirag de fețe fade.

Și soarele mă doare.

Absența ta mă arde.

 

Iar focul penitenței

mă mistuie-n zadar.

Mi-aș da și mântuirea

doar să-ți văd chipul iar.

 

Nebun de-a ta privire,

Într-un uman firesc,

Însuși Jupiter Tonans

ți-ar ridica altare

                           când zorii mijesc.

 

Mă doare și lumina

când camera se umple

de șterse amintiri 

ce-aprind durerea-n tâmple.

 

Cortegiu de cocote

vânează ușa mea,

visând cu jind la ziua

când eu te voi uita.

 

Mă dor aceste fețe

imune la scântei,

când cele șapte iaduri

ardeau în ochii ei.