Pe masă zac ziare,
de-o lună neatinse.
Alături, praf pe lampa
atâtor patimi stinse.
Privesc în gol afară.
Șirag de fețe fade.
Și soarele mă doare.
Absența ta mă arde.
Iar focul penitenței
mă mistuie-n zadar.
Mi-aș da și mântuirea
doar să-ți văd chipul iar.
Nebun de-a ta privire,
Într-un uman firesc,
Însuși Jupiter Tonans
ți-ar ridica altare
când zorii mijesc.
Mă doare și lumina
când camera se umple
de șterse amintiri
ce-aprind durerea-n tâmple.
Cortegiu de cocote
vânează ușa mea,
visând cu jind la ziua
când eu te voi uita.
Mă dor aceste fețe
imune la scântei,
când cele șapte iaduri
ardeau în ochii ei.