educatie

           Înainte de a continua subiectul, sunt datoare cu o precizare – atât în articolul trecut, cât și în cel de azi, mă refer strict la învățământul preuniversitar de stat din România. Cel universitar, de bine, de rău, are ceva mai puține păcate și – cel mai important – preia sub tutelă oamenii când sunt deja formați în mare parte. La nivel fizic, psihic, social. Facultatea nu contribuie crucial la bazele personalității tale. Eventual mai șlefuiește pe alocuri.

Pe de altă parte, la învățământul privat nu mă bag, că nu cunosc. Jamais couché avec, vorba poetului. 

Scurtă recapitulare a deficiențelor identificate în Educația românească, în partea I :

1.Subfinanțarea – cu cele două capete ale Hydrei, infrastructura și salarizarea cadrelor didactice.

2.Lipsa de vocație și/sau interes a unui mare procent dintre profesori.

3.Ierarhiile din fiecare colectiv de elevi, adeseori paralele cu meritocrația.

4.Cantitatea covârșitoare de materie inutilă din programa școlară.

5.Nerespectarea autorității profesorilor de către elevi. / Profesorii care nu reușesc să se impună.

            Așadar, avem o serie de probleme presante, care niciodată nu vor putea fi rezolvate integral. Dar ce putem să facem, totuși, pentru a ameliora situația ?

            Finanțarea sistemului, prima problemă, depășește, în mod evident, pârghiile profesorilor. Capitolul ăsta intră în competența ministerului de resort și a administrației centrale. La fel și programa școlară. Dar dacă într-o zi, ministrul Educației în funcție m-ar întreba pe mine care ar trebui să fie prioritățile sistemului de învățământ în România, aș răspunde că : 

1.Scopul primordial al întregului sistem educațional ar trebui să fie producerea de absolvenți care citesc și scriu corect în limba lor maternă.

”Vai, Maria, dar ce obiectiv nesemnificativ ! Cititul și scrisul se lichidează la nivelul claselor primare. Cum ar fi ca un profesor de română la clasa a XII-a să le dea elevilor de scris după dictare ?”

Ar fi excelent, din punctul meu de vedere. La nivel teoretic, simplul gând ne șochează. Cititul și scrisul ? La liceu ? Inacceptabil. O rușine. Pe de altă parte, unul dintre păcatele capitale ale omenirii e că uneori trăiește într-o bulă foaaarte îndepărtată de realitate. Ne ghidăm acțiunile după cum am vrea să fie viața, nu după cum e de fapt. Iar realitatea de pe teren spune că 40% dintre absolvenții de liceu sunt analfabeți funcțional. Adică citesc, fără să înțeleagă ce citesc. Și să nu ne mințim ; ceilalți 60% au doar meritul de a înțelege un text citit, lucru care nu înseamnă neapărat că cititul în cauză se desfășoară cursiv, sau că sunt capabili să scrie fără (prea multe) greșeli de ortografie.

            Eu, una, la capitolul scris corect…să spunem că stau destul de onorabil. Profesorul de română din liceu mi-a spus că arunc uneori cu virgulele ca din pod, dar în rest, o să-mi permit aroganța de a spune că rareori am scăpări. Asta, însă, se întâmplă numai și numai pentru că am avut norocul de a-mi plăcea să citesc. Iar după un număr suficient de cărți la activ, cititul și scrisul corect se cimentează de la sine. Gândind la rece, realizez că dacă viața mea s-ar fi desfășurat exact la fel, minus cititul intensiv, șansele sunt că aș fi avut la rândul meu probleme cu numărul i-urilor de la finalul verbelor, cu cratimele sau cu semnele de punctuație. Pentru că exercițiul din școală pur și simplu nu e suficient. Iar pentru a remarca asta, nu trebuie să fii doctorand în filologie. Trebuie doar să arunci o privire peste orice loc public în care oamenii se exprimă în scris. Cum ar fi newsfeedul Facebook. Și o să vezi o mulțime de monstruozități ortografice. De la banalul ”Ști cât e ceasul ?” la ”A-și vrea săți spun.” Trecând peste virgula din ”La mulți ani, Cireșica !” pe care nu o mai pune aproape nimeni, deși gramatica limbii române plânge după ea.

            Cititul, dar mai ales scrisul, sunt două probleme uriașe în România zilelor noastre. Dacă vrem să fim brutal de sinceri, trebuie să admitem că incapacitatea de a scrie corect în limba maternă e descalificantă pentru oricine. Un minus uriaș pe plan social. Tragedia e că acest lucru se întâmplă – nu din lipsa de inteligență a emitenților, ci din lipsa de exercițiu. Ca remedii avem fie cititul (multor cărți), o practică ce tinde să devină tot mai străină populației, fie exersatul în școală, prin alocarea mult mai multor ore destinate să corecteze scrisul și cititul elevilor. Chiar și în liceu.

Aș vrea să văd orele de ce-a vrut să spună poetul, înlocuite cu ore de ia să scriem corect în limba noastră maternă. ”A-și vrea” ca și când.

2.După ce-am învățat majoritatea elevilor să citească și să scrie corect în limba română, să aruncăm un ochi asupra programei școlare. Într-o lume ideală, toți absolvenții de liceu ar fi doxă de matematică, istorie, geografie și…de celelalte zece materii din programă. În lumea noastră profană, însă, cruda realitate e că elevii nu rămân cu mai nimic din toată informația asta de rang înalt. Nu-i interesează, nu le folosește, le e predată într-un mod din care nu reiese de ce le-ar folosi vreodată.

            Ia să vedem. Ce domenii le ridică cele mai mari probleme oamenilor, în general ? Geografia ? Sau sănătatea, banii și iubirea ? Pe astea ne învață cineva în școală cum să le gestionăm după ce absolvim ? Sau e fiecare pe cont propriu ? Important e să știm teorema lui Pascal.

            Păcatul celor mai multe materii școlare e că-și propun să dezvolte în elev doar abilități specifice domeniilor respective, nu și abilități specifice inteligenței generale. Inteligența generală reprezintă un set de deprinderi pe care le poți folosi în orice domeniu. De exemplu, învățarea logică. Gândirea critică. Abilitatea de a fi autodidact. În opinia mea, programa școlară e în sevraj după :

a.Ore de educație financiară. Chiar ar fi operație pe creier să se studieze puțin împreună cu elevii traseul unor oameni care s-au născut în familii modeste, dar care, prin munca lor, au adus ceva nou societății și au fost recompensați ca atare ? Sau modalități prin care să nu ajungă, pe cât posibil, sclavii instituțiilor bancare, plătind de trei ori prețul unui apartament, în zeci de ani ?

b.Ore de educație pentru sănătate și nutriție. Știu că prin gimnaziu există niște ore palide de educație pentru sănătate, dar eu aș propune ceva mai utilizabil și de bun simț pentru niște puberi. Cum ar fi…ce să mâncăm ca să nu sfârșim în obezitate morbidă.

c.Ore de stabilire a scopurilor în viață. Dirigenția încearcă uneori să răspundă acestei nevoi, dar realitatea de pe teren iar vine și ne bate. Multe ore de dirigenție nu se fac. Multe sunt ținute doar din inerție, fără pic de esență, timp în care ne batem cu pumnul în piept pe fiecare gard că elevii trebuie să știe exact ce vor de la viața lor. Dar dacă nu le stimulăm puțin claritatea, de unde s-o aibă ? Din cer nu cade. Ar fi atât de simplu ca un profesor să-și pună din când în când elevii să scrie pe o foaie, fiecare pentru el, cum ar arăta viața ideală. Apoi, ce pași concreți ar putea face pentru a o atinge ? Sigur că unii ar visa să lucreze pentru NASA, iar alții, să fie șoferi de camion. Dar visele copiilor nu trebuie judecate niciodată. Toți ar trebui ghidați cu aceeași afecțiune, să găsească stilul de viață care-i împlinește, apoi să elaboreze o strategie pentru a ajunge acolo.

            Tot la o oră de scopuri le-aș preda ceva total ieșit din comun, fără legătură cu nimic din nimic. Ceva considerat greu, spre imposibil. Cum ar fi să învețe alfabetul unei alte limbi. Asta e o lecție pe care am prins-o pe propria piele. Am învățat alfabetul arab doar pentru a-mi demonstra că pot. Acel alfabet care are patru sau cinci forme diferite pentru fiecare literă. În prezent pot citi orice text în arabă, dar nu prea înțeleg ce citesc, pentru că vocabularul mi-a rămas la nivelul de turist. La fel, arătându-le elevilor că pot învăța absolut orice doresc, le demontezi o grămadă de limitări auto-impuse. Până la urmă, fraza ”poți fi orice vrei să fii” nu e chiar o utopie. 😊   

d.Ore de agățat. În care elevii să înțeleagă de ce suntem atrași de alți oameni și cum să gestionăm treaba asta. Să învețe că disperarea îndepărtează. Iar încrederea în sine e sexy. Că există mai multe modalități de exprimare a afecțiunii și fiecare persoană are una dominantă.

e.Ore de învățare a toleranței + evitarea judecății. Să li se amintească cu blândețe că la tăț’ ni-i greu, da’ nu la tăț’ la fel. Iar etichetarea unei persoane fără să-i cunoști povestea e de cel mai mare prost gust. Sigur că toți suntem oameni. Toți judecăm. Dar cât timp reușești să te mai temperezi din când în când, gândindu-te că nu ai acces la ambele părți ale monedei, deja e un pas înainte. Legat de toleranță, personal, aș institui-o și în ceea ce privește alte culturi/religii.

            Religia, în particular, e o problemă destul de stringentă. Multă lume e de părere că nu are ce să caute în școli. Parțial, sunt de acord. Propaganda religioasă e o plagă. Dar discuțiile normale despre diversitatea religioasă în lume mi se par cât se poate de dezirabile, cât timp profesorul se menține neutru și nu face reclamă niciunei confesiuni. De exemplu, mie, în școală, mi-ar fi plăcut să aflu de la profesori de ce un mare segment al populației hinduse consideră vaca un animal sfânt. De proști ? Profesore, fă bine și explică-mi care e logica lor, cum asociază ei vaca cu Mama Creatoare (pentru că, surpriză, doar unele religii atribuie Creatorului sexul masculin), vorbește-mi despre simbolismul vacii în geometria sacră originară, iar apoi lasă-mă pe mine, elev, să concluzionez dacă hindușii sunt proști sau nu.

           Cât despre deschiderea față de alte culturi, luăm un studiu de caz – Campionatul Mondial de Fotbal. Eu, una, n-am ținut cu nimeni, pentru că fotbalul mă depășește. Dar, din motive subiective, am simpatizat echipa Franței. Aia formată numai din ”ciori”. Am auzit mulți părinți spunând asta în fața copiilor. Eh, dacă eram profesoară, nu neapărat de toleranță, în zilele alea le-aș fi spus copiilor o poveste. Despre un copil sărac, de origine africană, un neica nimeni dintr-o mahala franceză. Unul care a umblat toată copilăria cu capul plecat, fiindu-i rușine de hainele sărăcăcioase pe care le purta și îndurând constant lipsuri. Un copil care își îneca amarul jucând fotbal cu prietenii în fața blocului. Și care la 19 ani a ajuns atacant în naționala de fotbal a Franței, contribuind la câștigarea Campionatului Mondial. Kylian Mbappé e numele lui. E cu un an mai tânăr decât mine, dar deja e o legendă vie.

Cum era treaba cu ciorile ? #JeSuisKylian

f.Ultimele, dar nu și cele din urmă, ar fi orele de dezvoltare a simțului estetic. Ne plângem că suntem un popor de maneliști. Că ne place esteticul facil, pe care îl poate înțelege și o vită. Dar asta numai pentru că n-am prea cunoscut altceva. Din cauza asta, ar fi recomandabil ca, măcar din când în când, să fim expuși la opere de valoare universală, așa, de flavour. Să nu uităm cum arată valoarea. O oră de privit marile picturi ale umanității ar putea plictisi rapid orice clasă de elevi, ceea ce ar deturna scopul orei, dar arta nu constă doar în acuarele frumos așezate pe pânză. Și cinematografia e tot o artă. Și muzica. Și dansul.

          De unde știm că o operă (din orice sector) are valoare ? Pentru că avem un radar intern care recunoaște valoarea. Prin expunerea repetată la creații de joasă speță, setările lui o iau razna și are nevoie de o calibrare. Personal, pe plan literar mă calibrez cu scriitori ruși. Iar muzical, cu melodii precum cea de mai jos. Jaques Brel – La chanson des vieux amants (Cântecul vechilor amanți/ Cântecul amanților bătrâni *titlul e un joc de cuvinte traductibil prin ambele variante*). Piesa asta e atât de profundă, că rareori o pot asculta până la capăt. Dar radarul o recunoaște ”de stăpână”. Pentru cine-și face curaj să o asculte și nu înțelege unde e profunzimea, luați un spoiler – în a doua strofă, Jacques zice ”Și fiecare mobilă își amintește / În această cameră fără leagăn.” Camera e fără leagăn.

            Am ajuns la finalul listei de ”materii”, cu care eu, fostă beneficiară a sistemului educațional românesc, mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cât timp am fost elevă. Dacă ar fi relevante sau nu pentru majoritatea populației ? Nu știu.

Dar știu că dacă la un moment dat în viață voi avea o cameră cu leagăn, îmi voi dori ca ocupantul leagănului să învețe astfel de lucruri la școală. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s