veg1

Specific din prima că nu sunt vegetariană. Acest text nu e o pledoarie de tipul ”Priviți și luați lumină ! Am renunțat la carne de 6 luni și uitați cât de mișto e viața mea !”. Din două motive.

1.nu sunt vegetariană, deși consum carne relativ rar și niciodată gătită de mine

2.viața mea nu e chiar atât aspirațională, încât să-mi permit să dau lecții cuiva

 Totul a pornit de la poza de mai sus. 

În traducere : vegetarian = străvechi termen argotic tribal pentru ”idiotul satului”, cel care nu poate pescui, vâna sau călări.

            Îndelung vehiculată prin newsfeed-ul meu, pe facebook, de cetățeni mândri de condiția lor de carnivori, probabil poza m-ar fi amuzat puțin și aș fi trecut peste, dacă nu m-ar fi frapat comentariile. Rezumat din ele : ”Niște cretini, vegetarienii. Cred și ei că au inventat apa caldă.”, ”Prostul satului…cât adevăr”, etc, etc. Moment în care am realizat că în tot conflictul ăsta vegano-carnivor, nici măcar nu e vorba despre a fi sau a nu fi amator de carne. E doar despre scandal. Oamenii au darul de a se naște cu o sete inepuizabilă de conflict. De la romani încoace, inventăm legi peste legi, care să ne împiedice să ne dăm în cap. Farmecul rasei umane.

Revenind la armaghedonul iscat pe plan social în jurul cărnii, am identificat 3 tabere în toată treaba asta :

veg2.png

1.consumatorii efervescenți de carne

2.vegetarienii/veganii/raw-veganii efervescenți

3.miserupiștii non-efervescenți, care mănâncă ce nimeresc, fără o preferință deosebită pentru carne (myself included)

În consecință, din postura de spectatoare, am câteva comentarii de făcut.

Perspectiva mea

             Conform cercetărilor, oamenii sunt o rasă frugivoră. În traducere liberă, fructele sunt hrana cea mai conformă cu setările organismului uman (*blink, blink, Grădina Edenului).

veg4.png

           Nu încurajez credința fără cercetare, motiv pentru care oricine are dubii e invitat să dea un search pe google. Asta nu înseamnă, desigur, că dacă, de mâine, toată planeta ar renunța la alte alimente și ar mânca doar fructe, am fi cu toții niște zei super sănătoși, care n-ar mai avea nicio grijă. Nu. A încercat Steve Jobs ceva asemănător, iar experimentul s-a sfârșit extrem de prost. Frugivoreala asta înseamnă doar că e de bine să mâncăm multe fructe, fără să încercăm să trăim doar cu ele. Bun. Acum, eu nefiind vreun guru nutrițional, ci o simplă anonimă cu păreri, admit că e posibil să mă înșel. Și ca toți specialiștii care susțin același lucru, să se înșele și ei. S-au mai văzut cazuri. Prin urmare, dacă cineva are argumente științifice contrare, e invitat/ă să mi le aducă la cunoștință oricând. 🙂 

            Ăsta a fost primul argument, de ordin strict fizic. Al doilea are treabă cu psihicul uman și e preluat de la Allen Carr, un autor care în clasamentul meu personal, se află în top 5. Nu pentru talentul literar, deși nu-i lipsește, ci pentru modul în care gândea. O oază de bun simț, naturalețe și autenticitate. Zero lozinci. Dar pe Carr îl dezbatem altă dată mai pe larg. Acum ne legăm de o singură idee din cărțile lui. În primul rând, omul a devenit vegetarian la bătrânețe, pentru că a avut o revelație : oamenii nu au instincte de prădători, motiv pentru care, foarte probabil, carnea nu le e destinată lor.

           Allen Carr avea o pisică, salvată de pe stradă. O îngrijea foarte bine, îi pusese o fundă roșie, îi făcuse un pătuț special și îi cumpăra cea mai bună hrană pentru pisici. Eh, dar pisicuța cu fundiță, acel înger felin, avea o problemă cu vrăbiile. De fiecare dată când ateriza în curte vreun pui de vrabie, pisicii i se aprindeau ochii și sărea la gâtul lui. Îl măcelărea într-o secundă. Lăsa Whiskas-ul să putrezească-n bol, doar de dragul de a ucide păsările. Moment în care Allen Carr a realizat că instinctul de prădător al pisicii e ceva mai presus de ea. E un impuls incontrolabil, specific rasei, și că pisica nu ucide din lipsă de hrană, ci pentru că așa-i dictează codul genetic să facă. Iar software-ul ăsta oamenii nu-l au instalat.

veg7

            Allen Carr continuă – să ne imaginăm că mergem pe un drum de țară și vedem un miel jucându-se pe pajiște. Ni se aprind cumva ochii, anticipând plăcerea sălbatică de a sări la gâtul lui ? Majoritatea oamenilor ar fi ultragiați chiar și dacă altcineva ar sugera în acel moment că mielul în cauză ar putea fi executat și transformat în friptură.

           Oamenii, sunt – de la natură – destul de empatici cu animalele. Inclusiv consumatorii de carne. Majoritatea aleg pur și simplu să nu se gândească la procesul prin care ajunge carnea în farfurie. Aici mă cam încadrez și eu, carnivora ocazională. Dacă m-ar întreba cineva, aleatoriu, dacă vreau o friptură…poate s-ar nimeri să vreau, de ce nu ? Dar dacă persoana mi-ar spune că am de tăiat gâtul puiului, mai întâi, atunci aș prefera să rabd foamea.

            E adevărat, însă, că și empatia asta pentru animale merge până la un punct. Eu am fost un copil hipersensibil. Pe la 7-8 ani am văzut din greșeală, pe geam, tăierea porcului live, și am plâns toată ziua. În anii următori făceam tot posibilul să nu fiu acasă în ziua cu pricina. În prezent, mi se pare intolerabilă ideea de a face rău unui animal, orice animal, deși nu am avut niciodată și zilele astea am ajuns la concluzia că nici nu îmi doresc – animale de companie. Mă bucură existența legii conform căreia persoanele care maltratează animale vor face pușcărie. Doamne ajută. Aud uneori păreri contrare în jur, cum că ar fi vorba ”doar de un animal”. Nu. E vorba de o formă de viață de a cărei suferință, agresorului nu-i pasă. Pentru că are un început de psihopatie. Și mâine știi cine va fi următoarea formă de viață de a cărei suferință n-o să-i pese ? Tu.

2000px-Fleur-de-lis-fill.svg

            M-am abătut de la subiect. Ideea era că empatia pentru animale are limitele ei, pe care chiar și eu, hipersensibila de serviciu, le recunosc.

Cazul 1 – dacă mâine ar cădea curentul pe toată planeta, pentru totdeauna, iar oamenii ar trebui să-și procure singuri hrana. Plantăm legume, plantăm copaci, dar până la toamnă, când se face recolta, ar trebui să vânăm, să nu murim de foame. Primele victime ar fi păsările și animalele domestice. Să zicem că eu, personal, aș rezista eroic vreo 24 de ore, mestecând câte-o frunză din când în când, dar după 36 de ore, ar dispărea orice urmă de etică. Nu mai zic de cazurile în care cineva drag mie ar depinde de mine să-i procur hrana, într-o situație de foamete. Sau dacă un ipotetic copil al meu ar suferi de foame, iar prin grădină ar mișuna niște găini. Să fim siguri că n-aș sta să mă închin la ele.

Cazul 2 – dacă, în interacțiunea cu un animal, se pune problema ”eu sau el”. Studiu de caz – e noapte, te îndrepți spre casă. Ești la o stradă distanță. De nicăieri apare un câine periculos, pe care proprietarul descreierat a uitat să-l închidă în curte. (În Oradea nu se prea întâmplă. În Șuncuiuș e la ordinea zilei.) Sigur că, dacă ai cum să te sustragi fără să se lase cu victime, o faci. Asta presupunând că e atât de binevoitor să nu te urmărească. Să fugi, nu ai cum. Cu un câine nu se pune nici Usain Bolt. Mai simți vreo urmă de morală ? Sau îți dorești să fi avut permis de port-armă și arma la tine ? Niște săgeți tranchilizante ? O rangă în poșetă ?

Lumea nu are nevoie de martiri. Are nevoie de oameni capabili să se mențină în viață. Iar când se pune problema între viața unui animal și viața ta, e game over. Ceea ce ne duce la următorul capitol :

Cum au ajuns oamenii – de la natură frugivori și nedotați psihic pentru uciderea din oficiu a animalelor – să consume carne ? 

            Răspuns – pentru că la un moment dat în istorie, s-a pus problema ”mâncăm carne sau murim de foame”. Și nu există nimic mai puternic decât instinctul de supraviețuire. Nici chiar instinctul de reproducere. Dacă tu, om preistoric, stăteai de vorbă cu o gagică, la ușa peșterii, fiind important pentru tine și pentru specie s-o convingi, dar între timp năvălea un tigru din tufișuri, prima prioritate devenea salvatul vieții. La fel și cu carnea. După ce dădea pe Terra câte-o Mare Glaciațiune, mă îndoiesc că oferta de mere, morcovi și grâu era atât de bogată. Pentru supraviețuire, era necesar ca oamenii să-și vâneze hrana. Iar cu un om înfometat nu ai ce să negociezi. Există numeroase legende ale supraviețuitorilor diferitelor accidente aviatice, care, după prăbușirea în junglă, negăsind nimic de mâncare, au mâncat toate insectele și grețoșeniile posibile, numai să supraviețuiască. Un om care suferă de foame extremă nu mai e om. E o bestie care vrea să rămână în viață. După același algoritm a apărut și canibalismul pe pământ.

Înțeleg teoria mâncatului de carne, din lipsă de orice altceva, dar de ce continuă oamenii să consume carne și în ziua de azi, când au atâtea alternative ? 

             Pariul meu e că asta e întâmplă pe bază de obișnuință și de tradiție. Pentru că așa ne învață părinții, iar dacă nu avem vreo intoleranță teribilă la carne, care, din calitatea de bebe, să ne facă s-o respingem, o acceptăm. Străbunicii noștri au mâncat carne. În familia noastră se mănâncă. Hai și noi. Sunt curioasă, însă, cum ar sta treaba dacă mâine s-ar pogorî pe pământ un OZN, din care să iasă niște extratereștri care să ne administreze o hipnoză colectivă, la nivel de planetă, și să ne șteargă amintirea cărnii. Ar mai simți cineva nevoia, instinctual ? Sau am rămâne vegetarieni din oficiu, cu excepția triburilor din Amazonia, care încă trebuie să-și vâneze hrana, pe bază de supraviețuire ? Nu știu. Probabil nu vom ști niciodată.

Bine, Maria, dar de ce avem canini ? 

veg8.jpg

            Caninii sunt rezultatul unui proces adaptativ. Cândva au fost utili omenirii. În principiu, când mureau de foame dacă nu puneau jos o sălbăticiune. Dar în prezent, eu îi văd ca pe un fel de apendice. Din punct de vedere adaptativ, nu mai folosesc la nimic, pentru că oamenii nu mai au obiceiul de a mușca direct din mamut, ca în good old times.

Da, dar carnea are proteine.

O fi având. Dar pariul meu – care chiar nu mă pricep – e că proteinele alea pot fi luate lejer și din surse vegetale. Dar, repet, unde nu mă pricep, nu mă bag.

Maria, dar mie îmi place gustul cărnii. 

             Foarte bine. Doamne ajută. Poate mâncăm o dată un Gordon Bleu împreună.

Maria, dar mie nu îmi place gustul cărnii. 

             Foarte bine. Doamne ajută-ți și ție. Poate mâncăm o dată împreună niște paste fără gluten.

2000px-Fleur-de-lis-fill.svg

             Mai pe scurtuț – asta e poziția mea oficială. Consider că oamenii nu sunt setați biologic sau psihic pentru consumul de carne, dar cumva, pe scara istoriei, de nevoie au ajuns s-o facă. În prezent, consumul de carne e doar un obicei moștenit de la strămoșii noștri, distinșii oameni ai grotelor.

veg8

            Pornisem, în schimb, de la altceva. De la ”străvechi termen argotic tribal pentru idiotul satului, cel care nu poate pescui, vâna sau călări”. E evidentă problema mea cu definiția asta. E proclamată într-un mileniu căruia nu-i aparține. La vremea ei, o fi fost valabilă. Facultatea de Psihologie m-a învățat că inteligența cuiva e dată de capacitatea de adaptare. Modul în care îți restructurezi resursele pe durata unei crize, astfel încât să ieși cât mai puțin șifonat. Iar dacă în epoca preistorică, atunci când singura sursă de hrană erau animalele sălbatice, te dovedeai incapabil să-ți procuri singur hrana, atunci la propriu, chiar erai…ne-norocosul satului. Dar să folosești analogia în prezent, să insinuezi că vegetarianul anului 2018 e echivalentul acelui sătean mai puțin dotat intelectual, bun doar să păzească pe câmp caprele virililor plecați la vânătoare…asta, camarazi, e dovadă de minte îngustă și gândire lozincardă. Desigur că, în interacțiunea cu ”carnivorii”, au și vegetarienii păcatele lor. Trimit și ei săgeți legate de stomacurile confraților carnivori, care ar fi un fel de cimitire. Dar, întâmplător, azi, acest text a fost stimulat de un mesaj specific celeilalte tabere. Putea la fel de bine să fie invers.

            În concluzie, distinși cetățeni înflăcărați (vegetarieni sau consumatori de carne),

crudul adevăr e că nimeni nu dă doi bani pe ce mâncați voi. VOI sunteți cei care simțiți nevoia să predicați lumii despre inspiratele voastre alegeri alimentare. VOI sunteți cei care adeseori, dați sfaturi nesolicitate. Și tot VOI sunteți cei care simțiți nevoia de a băga în deepshit tabăra pe care o percepeți drept adversă, să vă validați astfel propriile alegeri. Am o veste – în ziua în care viețile voastre mi se vor părea roz și aspiraționale, grație alegerii de a ingera sau nu carne, voi fi prima care vă va căuta. Care vă va cere sfatul. Dar, mai întâi, am nevoie să străluciți prin puterea exemplului, nu prin puterea săgeților pe care le aruncați spre ceilalți. Până atunci, steagul alb și pipa păcii.

Cu drag, tabăra miserupiștilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s